Binecunoscutul analist George Friedman arată într-un articol recent că publicarea Strategiei de securitate națională a Statelor Unite a adus în prim-plan o tensiune veche, dar evitată sistematic: presupunerea Europei că ordinea geopolitică născută după Al Doilea Război Mondial, inclusiv garanțiile de securitate americane, este permanentă. Documentul sugerează că această relație strategică este depășită. Din perspectiva europeană, mesajul este perceput drept o „trădare”. În realitate, acesta scoate la lumină o criză profundă, generată de dependența de securitatea oferită de Washington și de incapacitatea continentului de a-și construi propriile mecanisme de apărare.
• Garanțiile americane au fost un produs direct al contextului de după 1945. Europa de Vest, devastată economic și militar, era vulnerabilă în fața Uniunii Sovietice, care instaurase regimuri comuniste în estul continentului. Pentru Statele Unite, miza nu era doar ideologică, ci și strategică. Securitatea națională americană se baza pe controlul oceanelor Atlantic și Pacific. Orice putere ostilă care ar fi dominat Europa de Vest și porturile sale atlantice ar fi putut amenința direct Statele Unite.
• Această logică a stat la baza implicării americane în cele două războaie mondiale și, ulterior, a arhitecturii de securitate din Războiul Rece. NATO, desfășurarea de trupe americane în Europa și sprijinul economic masiv nu au fost gesturi altruiste, ci expresia unui interes strategic clar: era mai simplu și mai sigur să fie garantată securitatea Europei decât să se riște un conflict naval major pentru controlul Atlanticului.
• După prăbușirea Uniunii Sovietice, această arhitectură a supraviețuit din inerție. Invazia Rusiei în Ucraina a schimbat însă datele problemei. Din perspectiva Washingtonului, războiul a scos în evidență limitele majore ale capacității militare ruse. Dacă Rusia nu mai reprezintă o amenințare strategică de prim rang, atunci însăși rațiunea garanțiilor americane pentru Europa devine discutabilă. În acest sens, Ucraina este locul unde Războiul Rece s-a încheiat cu adevărat.
• Europa de astăzi nu mai este slabă economic. Uniunea Europeană are un PIB de aproximativ 19 trilioane de dolari, mai mare decât cel al Chinei. Lipsa investițiilor consistente în apărare nu ține de incapacitate, ci de refuzul de a accepta că protecția americană nu este eternă. Ideea că SUA ar avea o obligație permanentă de a apăra Europa, indiferent de context, ignoră logica fundamentală a geopoliticii.
• Problema centrală este însă alta: Europa nu este un stat. Uniunea Europeană reunește 27 de state suverane, cu limbi, culturi și istorii marcate de rivalități profunde. Întrebarea „ce va face Europa?” presupune existența unui actor unitar care, în realitate, nu există. Statele europene sunt relativ slabe individual, iar construcția unui aparat militar unificat, sub o comandă politică centrală reală, pare improbabilă în viitorul previzibil.
• Aceasta este esența crizei europene. În timp ce Statele Unite aveau un interes geopolitic coerent în apărarea Europei, europenii au evitat două adevăruri fundamentale. Primul: relațiile dintre statele europene se schimbă odată cu realitățile geopolitice. Al doilea: a fi „european” implică decizii colective profunde, inclusiv în materie de securitate. Europa trebuie să aleagă dacă rămâne un continent de state mici și suspicioase sau dacă evoluează spre un stat multinațional, cu o politică externă și militară comună.
• Uniunea Europeană reprezintă un compromis: o entitate economică relativ integrată, dar fără o structură militară reală. Această soluție a funcționat cât timp umbrela americană a fost garantată. Odată cu schimbarea intereselor Washingtonului, ambiguitatea devine periculoasă.
• Europa se află, astfel, într-un moment de decizie. Inacțiunea este și ea o alegere. Continentul poate continua ca o regiune bogată, dar fragmentată și vulnerabilă, sau poate aspira la statutul de mare putere. Istoria sugerează că prima variantă este mai probabilă. Însă, într-o lume în care alianțele sunt conjuncturale, doar statele care sunt realmente unite sunt cu adevărat solide. După opt decenii de evitare a acestei întrebări, Europa nu mai poate amâna răspunsul.
Sursa: GeopoliticalFutures