Iranul traversează în 2025 cel mai dificil moment din ultimele decenii, un an în care șocurile militare, prăbușirea economică și disfuncțiile interne converg într-o criză fără precedent. Perspectivele unui nou acord nuclear cu Washingtonul păreau reale la începutul anului, însă bilanțul de la final este sumbru: programul nuclear a fost distrus în atacurile cu bombe din iunie, apărarea aeriană a fost grav afectată de loviturile israeliene, iar pierderea unor comandanți și oameni de știință cheie a lăsat goluri greu de acoperit în structura de securitate a țării.
• Pe lângă aceste lovituri, Teheranul continuă să resimtă efectele eșecurilor regionale. Piederea Siriei ca aliat strategic și eliminarea liderilor Hezbollah și Hamas în 2024 au slăbit sever „axa rezistenței”. Singurii parteneri rămași, rebelii houthi, pot perturba traficul maritim, dar nu pot schimba echilibrul militar din regiune.
• Prăbușirea economică amplifică presiunea internă. Inflația oficială se apropie de 50%, moneda atinge minime istorice, sancțiunile ONU au fost reimpuse, iar șomajul tinerilor continuă să crească. În Teheran, oamenii calculează prețul orezului la bob, nu la kilogram, o imagine a degradării nivelului de trai fără precedent. Penele de curent, seceta severă și perspectiva raționalizării apei conturează un viitor imediat dificil.
• În plan social, deziluzia este generalizată. Deși războiul de 12 zile cu Israelul a produs un vag reflex naționalist, el nu s-a transformat într-o mobilizare reală în jurul regimului. Autoritățile rămân incapabile să impună restricțiile sociale tradiționale, iar protestele masive sunt descurajate de represiune.
• Pe scena politică, reformismul a devenit irelevant. Președintele, Masoud Pezeshkian, recunoaște el însuși că opiniile sale nu contează atunci când contrazic linia liderului suprem, iar elita politică este divizată, dar încă solidară în apărarea modelului islamic de guvernare. Nici opoziția din exil nu oferă o alternativă credibilă, iar chemările la o schimbare internă majoră nu au prins rădăcini reale.
• În acest context, regimul se apropie de un moment de decizie strategică. Distrugerea programului nuclear a dus Iranul într-un scenariu în care nu există nici îmbogățire de uraniu, nici ridicarea sancțiunilor — cel mai prost rezultat posibil. Reluarea programului ar putea atrage o nouă campanie de bombardamente, renunțarea la el ar echivala cu acceptarea cerinței americane de „capitulare completă”. O opțiune discutată în interiorul sistemului este dezvoltarea clandestină a unei arme nucleare, considerată de unii drept singurul garant al supraviețuirii în fața presiunii externe.
• Teheranul trebuie să decidă dacă riscă un nou conflict, dacă negociază direct cu SUA— un gest dificil politic după atacurile americane — sau dacă mizează pe un program ascuns care să ofere un avantaj strategic ulterior. Oricare dintre aceste opțiuni comportă riscuri majore, iar timpul pentru amânări se scurtează. În pofida dezamăgirilor repetate, populația iraniană speră ca următorul an să aducă, în sfârșit, o schimbare pozitivă după succesiunea de ani negri care au marcat țara.
Sursa: BigThink