În esență, este vorba despre o strategie construită în șase decenii, care include știința, segmentul apărării și aspirațiile geopolitice ale Chinei. Dominarea sectorului metalelor din categoria „pământurilor rare” își are originea într-o descoperire aparent banală, făcută în 1964, într-o mină de fier din apropierea orașului Baotou, în nordul țării. Geologii chinezi au constatat că zăcământul conținea și cea mai mare rezervă cunoscută de pământuri rare – un grup de 17 elemente esențiale astăzi pentru electronice, energie verde, apărare și tehnologie avansată.
Deng Xiaoping, pe atunci un lider influent al Partidului Comunist, a înțeles imediat importanța strategică a descoperirii. „Avem nevoie de oțel, dar avem nevoie și de pământuri rare”, declara el atunci. Această viziune avea să ghideze politica industrială a Chinei timp de decenii.
În anii ’70, în plină Revoluție Culturală, Armata Populară de Eliberare a lansat un program discret pentru exploatarea militară a pământurilor rare. Figura-cheie a fost chimistul Xu Guangxian, format la Universitatea Columbia, care revenise în China după război.
După ce fusese persecutat politic, Xu a fost reabilitat și pus să rezolve o problemă esențială: separarea eficientă a pământurilor rare, un proces extrem de dificil. Problema cu așa-numitele pământuri rare nu este că sunt rare, ci că sunt dificil de separat. Împreună cu soția sa, a inventat o metodă ieftină de separare chimică, folosind acid clorhidric și rezervoare din plastic. Tehnica a revoluționat industria și a redus drastic costurile de producție.
Această inovație a permis Chinei să construiască primele linii industriale de procesare și să devină, treptat, un actor dominant.
După moartea lui Mao, Deng Xiaoping a relansat economia Chinei pe baza științei și tehnologiei. În anii ’80, sub coordonarea lui și a premierului Wen Jiabao, statul a consolidat industria fragmentată a pământurilor rare, a închis exploatările ilegale și a tolerat un nivel ridicat de poluare pentru a accelera producția.
Până în 1986, China devenise deja cel mai mare producător mondial. Deși la început pământurile rare erau folosite mai ales în metalurgie și sticlărie, lucrurile aveau să se schimbe rapid.
În anii ’80, cercetători din SUA și Japonia au descoperit cum pot fi transformate aceste metale în magneți extrem de puternici, esențiali pentru motoare electrice, hard-diskuri, turbine eoliene și ulterior vehicule electrice.
China nu avea inițial această tehnologie. A obținut-o însă indirect, prin achiziția companiei americane Magnequench, producător de magneți, vândută în 1995 unui consorțiu care includea firme chineze cu legături politice la nivel înalt. Producția a fost mutată în China, iar fabrica din SUA a fost închisă.
Astfel, Beijingul a câștigat nu doar acces la materii prime, ci și la know-how industrial avansat.
Creșterea producției a venit cu un cost major: poluare severă. Începând cu 2006, guvernul chinez a impus cote de export și a naționalizat o mare parte din industrie, invocând protecția mediului.
În 2010, China a demonstrat pentru prima dată forța geopolitică a acestui control, blocând livrările de pământuri rare către Japonia, în urma unui conflict diplomatic. Deși embargoul a fost informal, efectele au fost imediate, iar Tokyo a fost forțat să cedeze.
Beijingul a înțeles atunci că deține o armă economică extrem de eficientă.
Sub conducerea lui Xi Jinping, pământurile rare au fost declarate „resursă strategică esențială”. În 2019 și din nou în 2024, China a introdus controale dure asupra exporturilor, vizând direct SUA și aliații săi.
Astăzi, China produce aproximativ 90% din pământurile rare și aproape toți magneții avansați. În unele cazuri, este singurul furnizor global, cum se întâmplă cu disprosiul ultra-pur folosit în cipurile de inteligență artificială.
În paralel, Beijingul a limitat exportul de echipamente de procesare și a restricționat deplasările specialiștilor din domeniu, tratând industria ca pe un sector de securitate națională.
China investește masiv în educație și cercetare: zeci de universități oferă programe dedicate pământurilor rare, iar sute de cercetători lucrează la tehnologii de rafinare avansată. În contrast, Occidentul abia începe să recupereze terenul pierdut.
După șase decenii de planificare strategică, investiții și control politic, Beijingul deține un monopol de facto asupra unei resurse esențiale pentru economia secolului XXI. Iar lecția este că dominația Chinei nu este un accident, ci rezultatul unei strategii pe termen lung, aplicate cu răbdare și disciplină.
Sursa: NYTimes