Europa, arată o analiză WSJ, a pornit tranziția energetică cu promisiunea unui dublu câștig: reducerea rapidă a emisiilor și apariția unei economii bazate pe energie curată, ieftină și abundentă. Două decenii mai târziu, bilanțul arată un tablou mult mai complicat: emisii reduse semnificativ, dar costuri mari pentru consumatori și o pierdere de competitivitate industrială care riscă să redefinească viitorul economic al continentului.
• Europa a reușit ceea ce alte regiuni doar au promis. Emisiile au scăzut cu 30% față de nivelul din 2005, mult peste reducerea de 17% înregistrată în SUA. Dar prețul acestei reușite s-a văzut pe facturile de energie: Germania are cele mai mari prețuri la electricitatea pentru gospodării din lumea dezvoltată, iar Marea Britanie deține recordul la electricitatea pentru industrie.
• În ansamblu, marile industrii europene plătesc în medie de două ori mai mult decât cele americane și cu 50% peste cele din China, ceea ce grăbește relocarea investițiilor și închiderea unor platforme industriale.
• Această presiune afectează domenii-cheie, de la industrie grea la infrastructura digitală. Irlanda a fost nevoită să impună un moratoriu asupra noilor centre de date după ce acestea au consumat peste o cincime din energia țării. În Germania, extinderea unor centre de date a fost blocată până în 2035 din lipsă de capacitate.
• În același timp, cererea totală de electricitate în Europa a scăzut în ultimii 15 ani, deoarece prețurile sunt atât de ridicate, încât companiile și consumatorii își reduc consumul.
• O parte din situație are cauze externe — creșterile de preț la gaz după pandemie și prăbușirea importurilor din Rusia. Însă o bună parte este legată de sistemul energiei regenerabile. Deși vântul și soarele sunt gratuite, infrastructura necesară pentru a le exploata nu este. Bateriile, liniile de transport, capacitatea de rezervă și supradimensionarea sistemului reprezintă costuri ascunse în taxe, subvenții și scheme de compensare.
• În Marea Britanie un sistem complet „curat” ar putea începe să reducă facturile abia după 2044. Germania se află într-o situație similară.
• Uniunea Europeană a ales o strategie diferită de restul lumii. SUA, China, India sau Brazilia au mers pe logica „și”: adaugă masiv regenerabile, dar păstrează și extind în paralel capacități pe combustibili fosili. Europa, în schimb, a mers pe logica „sau”: a închis rapid centrale pe cărbune și gaze și a împins tranziția prin taxe ridicate pe carbon și subvenții pentru regenerabile. Rezultatul este o perioadă de vulnerabilitate în care sistemul vechi este restrâns, iar cel nou nu este încă pregătit să îl înlocuiască.
• Ca urmare, guvernele sunt obligate să pivoteze spre centrale pe gaz, partidele populiste câștigă teren criticând costurile tranziției, iar proiecte de referință — precum investițiile în hidrogen verde — sunt amânate sau abandonate.
• Unele țări, precum Franța, sunt protejate de energia nucleară, iar altele, precum Spania sau statele nordice, beneficiază de condiții naturale foarte favorabile. Dar nucleul industrial european, mai ales Germania și Marea Britanie, se confruntă cu un dezechilibru structural între ambiții și resurse.
• Problema centrală este că Europa se află într-o zonă intermediară foarte costisitoare: plătește încă prețurile impuse de combustibilii fosili, dar suportă și costurile masive ale transformării către regenerabile.
• În unele cazuri, sistemul devine chiar paradoxal. Parcul eolian Seagreen din Scoția a fost blocat peste 70% din timp în 2023, deoarece rețeaua britanică nu poate absorbi fluxurile mari de energie, în timp ce centralele pe gaz pornesc în sudul Angliei pentru a stabiliza sistemul. Costurile de echilibrare au fost de 2,7 miliarde de lire într-un singur an și ar putea ajunge la 8 miliarde până în 2030.
• Pe termen lung, susținătorii surselor de energie regenerabile cred că prețurile vor scădea odată ce infrastructura va fi completă și suficient de robustă. Dar drumul până acolo este dificil și extrem de scump. Estimările arată că Europa trebuie să investească în următorul deceniu încă 3.000 de miliarde de euro doar în producție și infrastructură electrică — o povară majoră pentru guverne deja presate de îmbătrânirea populației, creșterea cheltuielilor militare și costurile ridicate ale datoriei.
• În acest moment, miza este dacă Europa va putea ajunge la punctul în care energia regenerabilă devine într-adevăr mai ieftină și mai sigură decât sursele tradiționale sau dacă tranziția, în forma actuală, va continua să erodeze competitivitatea industrială și bunăstarea consumatorilor. În joc nu este doar politica climatică, ci însăși capacitatea Europei de a rămâne o putere economică relevantă.
Sursa: WSJ