La nivelul societății americane nu există un sprijin larg pentru intervenția în Iran. Multe voci se pronunță împotriva atacării Iranului pentru că aceasta este văzută ca o decizie israeliană impusă președintelui SUA. New York Times arată că decizia președintelui american Donald Trump de a lansa un atac masiv asupra Iranului a fost rezultatul unei combinații de presiuni externe, calcule strategice și convingeri personale consolidate în ultimele luni. Deși în public a oscilat între diplomație și forță, în spatele ușilor închise direcția devenise tot mai clară. Momentul-cheie s-a consumat pe 11 februarie, în Biroul Oval, când premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a venit hotărât să se asigure că Trump nu va devia de la planul militar discutat anterior. Statele Unite și Israelul purtau de săptămâni conversații privind o ofensivă împotriva Iranului.
Între timp, emisari americani reluaseră negocierile cu Teheranul pe tema programului nuclear. Liderul israelian se temea că diplomația ar putea amâna sau chiar compromite lovitura militară pregătită.
Discuțiile dintre Trump și Netanyahu au durat aproape trei ore. Au analizat posibile date pentru atac și au evaluat șansele – considerate reduse – ca un acord nuclear să fie totuși posibil. La scurt timp, Trump a transmis public că este sceptic față de negocieri, ironizând anii de „discuții și iar discuții” cu Iranul. Întrebat despre schimbarea de regim, a sugerat că aceasta ar putea fi „cea mai bună soluție”.
Două săptămâni mai târziu, ordinul de atacare a Iranului era dat. Operațiunea comună americano-israeliană a început cu o lovitură de „decapitare”, care l-a ucis pe liderul suprem iranian, Ali Khamenei, și alte zeci de oficiali de rang înalt. Au fost bombardate instalații nucleare și obiective militare, dar și clădiri civile din Teheran. Riposta iraniană a vizat baze americane din regiune, iar conflictul s-a extins rapid, provocând moartea a șase militari americani și a zeci de civili iranieni.
Netanyahu pledase încă din decembrie, într-o întâlnire la Mar-a-Lago, pentru lovirea infrastructurii de rachete a Iranului. În februarie, a obținut mai mult decât un acord tacit: a câștigat un partener deplin într-o campanie militară menită să destabilizeze regimul de la Teheran.
În interiorul administrației americane, opoziția a fost limitată. Vicepreședintele, JD Vance, cunoscut pentru rezervele față de intervențiile externe, a susținut într-o reuniune din Situation Room că, dacă SUA decid să lovească, ar trebui să o facă „rapid și decisiv”. Președintele Statului Major Interarme, generalul Dan Caine, a avertizat că un conflict ar putea genera pierderi semnificative și instabilitate regională. Ulterior, Trump a descris public evaluările militare într-o lumină mai optimistă.
Negocierile diplomatice au continuat formal. Emisarii americani au purtat discuții la Geneva cu ministrul iranian de externe. Washingtonul cerea „îmbogățire zero” a uraniului, oferind combustibil nuclear pentru un program civil. Teheranul a refuzat. În paralel, Pentagonul a desfășurat două grupuri de portavioane, escadrile de avioane de luptă, bombardiere și sisteme de apărare antiaeriană în Orientul Mijlociu – o mobilizare dificil de justificat doar prin presiune diplomatică.
Un moment decisiv a venit când CIA a obținut informații precise despre prezența lui Khamenei și a altor lideri la o reuniune a Consiliului Suprem de Securitate Națională, într-un complex rezidențial din Teheran. Inițial, atacul fusese programat pentru noapte, dar informația a determinat o schimbare de plan. Lovitura a fost lansată în plină zi, surprinzând conducerea iraniană.
În timp ce zbura spre Texas, Trump a aprobat oficial operațiunea. „Să o facem”, le-ar fi spus colaboratorilor apropiați, convins că diplomația nu va produce rezultatul dorit. Pentru el, negocierile ofereau mai degrabă timp pentru pregătiri militare decât o soluție reală.
Criticii au susținut că administrația s-a lăsat antrenată de agenda israeliană și că argumentul potrivit căruia Iranul ar fi atacat oricum a creat un cerc logic închis: acumularea de forțe americane ar fi putut provoca exact reacția invocată pentru a justifica ofensiva.
Susținătorii deciziei au prezentat-o drept un act de forță necesar împotriva unui regim perceput ca destabilizator și ostil. Casa Albă a vorbit despre o hotărâre „curajoasă”, menită să înlăture o amenințare ignorată de predecesori.
Indiferent de interpretare, hotărârea a fost rapidă odată ce președintele a ajuns la concluzia că negocierile au eșuat. Mobilizarea militară, consultările discrete cu Israelul și analiza scenariilor de succesiune la Teheran arată că opțiunea războiului era pregătită cu mult înainte de ordinul final.
Sursa: NYTimes