În ultimul deceniu, dreapta radicală europeană a trecut printr-o transformare profundă. Dacă înainte era asociată cu figuri excentrice, limbaj inflamator și apariții neglijente, astăzi liderii ei adoptă o imagine care să transmită disciplină și profesionism. Obiectivul este evident: intrarea în zona de putere, acolo unde partidele populiste au reușit deja să obțină succese remarcabile în Italia, Finlanda sau Cehia, unde sondajele îi împing în față în Franța, Germania și Marea Britanie, și unde influența lor în Parlamentul European devine tot mai vizibilă.
• Schimbarea de ton, de stil și de tactică reprezintă o strategie calculată, menită să convingă electoratul că această familie politică nu mai este un actor marginal, ci un pretendent credibil la guvernare.
• În întreaga Europă, lideri precum Jordan Bardella, Nigel Farage sau Alice Weidel își construiesc ascensiunea printr-un amestec de disciplină de partid, gestionare atentă a imaginii publice și distanțare de elementele care altădată atrăgeau scandaluri. Nu mai vorbim despre politicieni fotografiindu-se în haine neobișnuite sau adoptând un comportament provocator „de protest”. Noul model este cel al politicianului tânăr, prezentabil, cu costume impecabile și cu o prezență digitală adaptată generației TikTok, capabil să atragă milioane de urmăritori și să transmită mesaje scurte, directe și ușor viralizabile.
• Succesul acestor tactici este parțial vizibil deja: luna aceasta, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a câștigat un vot pentru anularea unor reguli privind clima cu sprijinul unei părți a deputaților de extremă dreapta, semnalând o disponibilitate tot mai mare a acestora de a acționa organizat, pragmatic și coerent.
• În Marea Britanie, Nigel Farage este exemplul cel mai notoriu al acestei transformări. După un parcurs lung în care și-a cultivat imaginea de outsider jovial, asociat cu berea, țigările și retorica anti-sistem, Farage încearcă acum o schimbare de registru. După performanța neașteptat de solidă a partidului său, Reform UK, la ultimele alegeri, el a promis o reorganizare completă, atât din punct de vedere tactic, cât și disciplinar. A redus aparițiile boeme, preferând costumul albastru închis și aparițiile controlate, a limitat consumul de alcool și a impus o direcție clară activiștilor săi, care rămân însă uneori atașați vechilor reflexe. Aici se vede una dintre provocările majore ale profesionalizării: nu doar liderii trebuie să-și schimbe tonul și comportamentul, ci întreaga bază militantă.
• În Franța, Marine Le Pen a reușit o transformare similară, impunând „strategia cravatei”, prin care a cerut noilor deputați ai Adunării Naționale să adopte o ținută sobră, de tip instituțional. Jordan Bardella, succesorul ei și star digital al dreptei radicale, este exemplul perfect al acestei noii generații: impecabil îmbrăcat, atent în declarații, cu o prezență online rafinată și cu un discurs de înaltă eficiență electorală.
• În Belgia, Tom Van Grieken urmează aceeași direcție, impunând echipei sale regula „radical, dar nu vulgar”, mizând pe o combinație între radicalism de mesaj și formă civilizată, care calmează temerile electoratului moderat.
• Aceste transformări vizuale și de ton nu sunt însă singurele schimbări. Dreapta radicală încearcă acum o disciplinare internă strictă. Grupul Patriots of Europe din Parlamentul European a introdus proceduri de verificare a candidaților, pentru a evita apariția figurilor compromițătoare. Au fost respinși aspiranți considerați prea extremiști, iar organizația și-a creat un mecanism de coordonare internă, cu reguli stricte de comunicare și un aparat de presă profesionist.
• În Franța, National Rally continuă procesul de „detoxificare” început de Le Pen, eliminând profilurile controversate și introducând verificări dure ale mesajelor din social media ale viitorilor candidați.
• În Germania, Alternative für Deutschland încearcă, de asemenea, o reorganizare pentru a elimina asocierea persistentă cu simpatizanții Kremlinului. Alice Weidel a criticat deschis planurile unor colegi de a participa la întâlniri în Rusia, iar partidul a început să restructureze organizațiile tinere prea radicalizate și să impună un cod de conduită obligatoriu pentru parlamentari. Chiar și Nigel Farage își ajustează discursul, îndepărtându-se de declarațiile trecute în care îl admira pe Vladimir Putin.
• Modelul cel mai invocat în ultimii ani este Giorgia Meloni, premianta dreptei radicale europene. Ajunsă la conducerea Italiei din poziții dure, Meloni a reușit să se mențină în cadrul agendei europene fără să provoace crize majore, păstrând o linie pro-UE în privința Ucrainei și un ton moderat în politica externă. În interior, însă, politicile sale continuă să reflecte prioritățile tradiționale ale dreptei radicale, de la migrație la teme culturale. Există o dezbatere intensă între specialiști privind „modelul Meloni”: este el un exemplu de moderare sau o profesionalizare abilă a unei agende radicale care devine, tocmai prin această eficiență, și mai influentă?
• În același timp, centrul politic european a început să preia, tot mai des, teme prioritare ale dreptei radicale. Guvernul laburist din Marea Britanie vrea să schimbe regulile pentru azil, pentru a contracara retorica lui Farage. În Germania, Friedrich Merz propune măsuri restrictive în domeniul migrației, presat de ascensiunea AfD. Până și marile dezbateri despre climă și viitorul automobilului pe combustie reflectă tot mai vizibil presiunea făcută de aceste partide pe zona industrială și pe tema locurilor de muncă.
• Europa se află într-o fază în care profesionalizarea dreptei radicale nu înseamnă moderare, ci adaptare strategică. Prin disciplină, cosmetizare și tactici moderne, aceste partide devin mai competitive, mai atrăgătoare și, cel mai important, mai capabile să preia pârghiile puterii. În același timp, centrul politic al continentului absoarbe din temele lor, riscând o redefinire a întregului spectru politic european.
Sursa: Politico