Publicația israeliană Haaretz a publicat o amplă analiză („How Israel's Democracy Is Being Crushed: Not With Violence, but by the Normalization of the Intolerable”), sub semnătura lui Guy Rolnik, în care arată cum discursul extrem este normalizat, escaladările fiind prezentate ca „dezbateri”, punând în pericol democrația israeliană. De exemplu, atacul verbal al ministrului de finanțe israelian, Bezalel Smotrich, împotriva președintelui Curții Supreme, Isaac Amit, a reprezentat un punct critic într-o criză politică ce durează de ani. Declarația în care Smotrich îl descrie pe Amit drept un „megaloman violent” ce ar trebui „călcat în picioare” a șocat prin brutalitate, dar nu a produs ruptura morală care ar fi fost de așteptat într-un sistem democratic consolidat.
Reacția a fost rapidă: 142 de judecători pensionați au condamnat public retorica guvernului, avertizând că atacurile necontrolate asupra magistraților reprezintă o amenințare directă la adresa infrastructurii democratice. Cu toate acestea, în spațiul public nivelul de alarmă s-a diluat imediat.
Acest fenomen devine inteligibil doar dacă privim modul în care mass-media mainstream – în special postul principal, Channel 12 – transformă inevitabil crizele democratice în simple „controverse”, prezentate în formatul comod al discuțiilor „pro și contra”.
Mecanismul normalizării: două tabere, un singur rezultat
În seara declarațiilor lui Smotrich, prezentatoarea Keren Marciano a deschis un „dialog” despre afirmație. A invitat un comentator care justifică pozițiile guvernului, Amit Segal, și un comentator nominal „critic”, Ben Caspit.
Segal a considerat că Smotrich are, în esență, dreptate, criticând doar stilul retoric. Caspit a condamnat vehement atacul, dar tocmai prin acest rol previzibil a contribuit la ambalarea situației într-un format familiar: încă o dispută politică, încă o opinie dură, încă un ciclu mediatic ce trebuie echilibrat pentru a părea imparțial.
În același timp, în afara studioului, agenții Shin Bet vizitau protestatari acasă, elevi din Ramat Gan scuipau manifestanți și susținători ai Likud intimidau opozanți. Nu violența fizică este arma principală, ci justificarea ei anticipată.
Când presa tratează un apel la violență împotriva Curții Supreme ca pe o temă de discuție, nu doar reflectă realitatea: o modelează.
Limbajul care distruge instituții
Ideea centrală a analizei din Haaretz – și a avertismentelor istorice – este că limbajul justifică înainte de a distruge. Juristul germano-evreu Karl Loewenstein avertiza în 1937 că fascismul nu câștigă prin forță, ci prin exploatarea mecanismelor democrației și prin transformarea libertății de expresie într-o armă orientată împotriva statului de drept. Fascismul, scria acesta, este înainte de toate o tehnică de guvernare.
Această tehnică se bazează pe: repetarea discursului emoțional (frică, identitate, insultă); erodarea credibilității presei; delegitimarea justiției; redefinirea cadrului legal pentru a face abuzurile „de drept”.
Când discursul oficial prezintă instanțele drept „hoți ai suveranității poporului”, iar mass-media dezbate „tonul” în loc de „substanță”, zidurile democrației se subțiază până la dispariție.
Paralelisme internaționale: un model repetat
Modelul nu este specific Israelului. Exemplele recente – Turcia, Ungaria, Polonia, Venezuela – arată același traseu:
1. discursul populist acuză judecătorii că „subminează poporul”;
2. presa mainstream tratează acuzațiile ca pe diferențe de opinie sau tehnicalități juridice;
3. publicul începe să perceapă justiția ca actor politic;
4. puterea executivă intervine, justificată de faptul că „poporul cere reformă”;
5. independența justiției se prăbușește fără o lovitură de stat, ci prin legislație.
Ungaria este exemplul clasic: Viktor Orbán nu a invocat violență, ci „echilibru” și „suveranitate națională”. A fost suficient ca presa să preia limbajul și să trateze reforma ca pe o dezbatere legitimă. Rezultatul: capturarea completă a sistemului de justiție.
Media ca mediator decisiv
Majoritatea presei nu este complice în mod conștient. Dar prin alegerea cadrului – prin decizia de a transforma atacurile împotriva instituțiilor democratice în simple controverse – acestea fac posibilă ascensiunea unui regim autoritar.
Presiunea reală nu provine din amenințarea directă, ci din obișnuință.
Atunci când comentatorii televiziunilor se concentrează exclusiv pe stilul lui Smotrich, acceptă implicit teza că „este necesar să se calce în picioare instanțele”. Pentru public, mesajul devine: instituțiile sunt problema, nu soluția.
Aici începe colapsul.
Când intolerabilul devine normal
Smotrich a înțeles perfect eficiența declarației sale. Faptul că aceasta a generat o „dezbatere” în loc de o condamnare instituțională i-a confirmat reușita. Nu a fost nevoie de violență reală, ci doar de acceptarea cadrului.
Ce ar trebui să facă presa?
Răspunsul este clar, presa ar trebui: să explice diferența dintre critică legitimă și delegitimarea instituțiilor; să privească nu doar faptele, ci intențiile politice; să refuze formatul „două tabere” atunci când una dintre ele atacă structura democratică însăși.
Un avertisment pentru 2026
Democrațiile nu se prăbușesc din lipsă de avertismente, ci din lipsa reacției proporționale. Atunci când politicienii, presa, mediul academic și societatea civilă continuă să se comporte ca și cum există o dezbatere normală, când de fapt instituțiile sunt subminate, spațiul democratic deja se degradează.
2026 este prezentat ca un an de inflexiune, cu alegeri cruciale care pot decide direcția definitivă.
Cei care nu au înțeles gravitatea situației la finalul anului 2025, probabil nu o vor înțelege nici după aceea.
În Israel are loc transformare fără arme, dar cu cuvinte. Normalizarea intolerabilului, prezentarea atacurilor la adresa Curții Supreme ca „opinie politică”, erodarea încrederii publice în instituții – toate acestea nu distrug democrația într-o singură zi, dar o pot transforma ireversibil în doar câțiva ani.
În acest context, responsabilitatea presei și a societății civile devine decisivă: nu doar să vadă pericolul, ci să refuze să îl trateze ca pe o altă etapă naturală a dezbaterii politice.
Sursa: Haaretz