Statele Unite par să se apropie de o posibilă nouă acțiune militară împotriva Iranului, însă contextul actual se distinge printr-un element rar întâlnit în istoria recentă: lipsa unei explicații publice coerente și a unei dezbateri reale înaintea unui potențial act major de război. În trecut, administrațiile americane au încercat să pregătească opinia publică pentru intervenții militare. Înaintea invaziei Irakului din 2003, președintele George W. Bush a susținut discursuri ample, argumentând că regimul lui Saddam Hussein reprezenta o amenințare iminentă.
Ulterior, multe dintre acele argumente s-au dovedit exagerate sau eronate, iar războiul este considerat astăzi de numeroși istorici drept una dintre cele mai grave greșeli strategice ale SUA.
În cazul actual, Donald Trump pare să urmeze o abordare diferită: mobilizarea unor forțe semnificative în apropierea Iranului — grupuri de portavioane, bombardiere și avioane de luptă — fără a explica clar de ce acțiunea ar fi necesară acum.
Argumentele invocate au variat de la programul nuclear iranian la protejarea protestatarilor, reducerea capacităților de rachete ale Teheranului sau limitarea sprijinului pentru Hamas și Hezbollah. Problema este că aceste obiective nu formează o strategie unitară și nici nu este clar dacă loviturile aeriene ar putea atinge astfel de scopuri.
Un alt element de incertitudine este lipsa unui obiectiv final clar. Trump evită să spună explicit dacă urmărește schimbarea regimului, iar discursurile publice pe această temă au fost puține și vagi. Nu a existat o solicitare oficială de aprobare din partea Congresului, iar aliații tradiționali ai Washingtonului par rezervați. Spre deosebire de contextul Irak 2003, unde existau susținători occidentali importanți, de această dată doar Israelul pare aliniat ferm.
Diplomația rămâne în paralel activă, negocierile vizând limitarea programului nuclear iranian. Totuși, cerințele americane — renunțarea totală la îmbogățirea uraniului — sunt respinse de Teheran, care susține că are acest drept în baza tratatelor internaționale. În același timp, Trump se confruntă cu propria moștenire politică: după ce a denunțat acordul nuclear din 2015 drept „cel mai prost acord”, orice înțelegere nouă ar trebui să fie semnificativ mai dură.
În acest context, criticii avertizează că administrația riscă să ignore principiile clasice ale folosirii forței, formulate după Vietnam: obiective politice clare și sprijin public solid. Fără acestea, o intervenție ar putea amplifica instabilitatea regională și ar deschide un nou capitol de incertitudine strategică pentru Statele Unite.
Sursa: NYTimes